Home Timp liberCărți Papucul pierdut (2)

Papucul pierdut (2)

25/11/2014

Radu este un băiețel vesel, care are doi papucei ursuleț albaștri, din pluș – Tofi și Mofi. Papuceii sunt frați și s-au împrietenit amândoi cu jucăriile copilului.
Într-o dimineață, unul dintre papucei se pierde și ajunge în curte, între flori. Am văzut în prima parte a poveștii cum s-a întâmplat asta.
Să vedem ce fac celălalt papuc – Tofi – și jucăriile când își dau seama că micul Mofi a dispărut.
Vor reuși ei oare să îl găsească pe Mofi și să îl aducă nevătămat înapoi în casă?

„Soarele strălucea din ce în ce mai tare. Mofi zăcea în continuare în stratul de hortensii, gândindu-se la o cale să se întoarcă în casă, când fratele lui, Tofi, dădu alarma. Nu trecuse mult de când se treziră toţi şi aflară deja că Mofi lipseşte, astfel că porniră în căutarea lui.

– Să fie sub pat?, se întrebă Trompiță, care pipăind cu trompa în căutarea botoșelului pierdut.

– Poate se ţine de glume… Sau poate a adormit pe undeva… Se știe doar că ăștia mici adorm repede și când nu te aștepți, adăugă clovnul Fofo. Și își scutură tichia cu clopoței, sperând că sunetul lor îl va trezi pe rătăcit.

– Sau poate a rămas pe masă ori pe dulap…, spuse broscuța Oacky. Și broasca sări cât putu de sus, ca să vadă ce este pe masa și pe dulapul din cameră. Iar Ana își începu și cu foc rugăciunea (singura pe care știa să o spună dealtfel), cu un scop precis: găsirea stângaciului “totoș“.

Somnică, ursul polar, se trezise de-a binelea, dar nu părea să înţeleagă ce s-a întâmplat. Și, mai ales, nu avea de unde şti că tocmai el a provocat, printr-un strănut, isprava și atâta agitaţie.

Cât despre Tofi, săracul, era atât de amărât încât, cu lacrimile adunate în vârful botului, părea mai degrabă un şoarece plouat decât un pui de ursuleţ. ”Este numai vina mea! Trebuia să am mai multă grijă de el“, își reproșa în gând botoșelul rămas fără frate. Din ziua în care apăruseră pe lume, în atelierul croitorului, nu fuseseră niciodată despărțiți, iar acum realizau amândoi că nu știau cum să trăiască unul fără altul.

Căutările rămaseră fără rezultat, așa că jucăriile convocară o ședință de urgență. Era clar că papucul trebuia căutat și în alte părți decât în camera pe care o întorseseră deja cu susul în jos. Și mai era clar că jucăriile singure nu puteau face mare lucru: aveau nevoie de ajutoare.

– S-a pierdut Mofi, fraților! Trebuie să-l găsim neapărat, altfel fratele lui va muri de supărare și de dor, declară Oacky atât de puternic încât ursuzul pantalon şi cămăşuţele de bumbac tresăriră.

Căciuliţele şi ciorăpeii se adunară în marginea sertarului. Căţeii din cauciuc ieşiră şi ei din coşul cu jucării. Cărţile de poveşti erau numai ochi şi urechi. Floarea de pe pervaz îşi întorsese petalele către ciudata adunătură. Suzeta tremura de emoție şi, speriată că și ea s-ar putea pierde, îi ceru biberonului să o ţină de lănţişor.

– Trebuie să cerem ajutor, singuri nu vom reuşi să îl găsim, spuse Trompiţă.
– Ajutor, ajutor, ajutor…, hohoti glumețul Fofo, care încă mai spera că Mofi se ascunde pe undeva şi că totul nu-i decât o glumă. 

–    Taci, Fofo, vorbim serios, îi tăie Oacky râsul.

– Vorbesc la bucătărie, poate cineva de acolo să ştie ceva. Ajung acolo înainte de masa de prânz, spuse biberonul cu superioritate. Privea arogant toată adunarea, fiind așezat sus pe dulap, departe de mânuțe de copil, lăbuțe de câine și jucării neastâmpărate.

– Noi căutăm pe terasă, spuseră într-un glas pantofiorii.

– Noi continuăm să scotocim, se auzi şi căluţul-cântăreţ. El avea rotiţe şi era singura dintre jucării care se plimba zilnic prin casă, tras de sfoară ori agăţat de căruţ, când Radu se plictisea de camera lui.

 

Şi uite aşa vestea dispariţiei lui Mofi se răspândi rapid în toată casa. Curând aflară căniţele şi farfurioarele din bucătărie, mătura şi mopul. Ceainicul cel roșu pufnea așteptând ca nu se știe cine să facă nu se știe ce pentru a-l găsi pe papuc. Cum a dispărut Mofi era subiectul zilei, mai important decât serialul de la ora două, pe care pe mama, ghemele și cana ei de ceai, cratițele și polonicele de pe poliță și chiar zaharnița îl urmăreau aproape nemișcate.

Trecând prin bucătărie în drum spre curte, coșul şi cleştii de rufe aflară ce s-a întâmplat și împrăștiară afară o întreagă poveste despre cum și-a pierdut Tofi frăţiorul:

– Au venit și l-au luat noaptea trecuta, erau mulți și erau răi și l-au legat și l-au dus departe. Sigur e o răzbunare! L-au chinuit de nu-ți vine să crezi și…, îndrugau într-una cleștii de rufe. La atâtea guri, aveau nevoie de o poveste pe măsură, nu?

– Aiurea… Nu erau mulți, ci era doar unul. Și nu l-a legat nimeni, ci numai l-a înhățat de mustăți. Și nu era noapte, ci se ridicase soarele pe cer de două sulițe, le tăie povestea căruciorul de piață. Era încă zdruncinat după ce căzuse pe scări, lovit din greșeală de câinele Toli, în fuga lui nebună cu papucul furat în gură. Căruciorul era supărat pe cățel pentru că nu îl observase, iar asta îl durea mai tare decât lovitura trasă pe scări.

– Ce spui tu acolo, frate? De unde știi?, întrebă stropitoarea ofuscată. (De obicei, ea știa tot ce se întâmpla în curte, dar de data asta chiar nu aflase nimic. Iar pentru asta îi era cu adevărat rușine!)

– Mai că m-a dat cu roțile în sus afurisitul de câine când a ieșit azi dimineață din casă! Alerga afară, cu ceva mic și albastru în gură și nu cred că era una din jucăriile lui. Cred că era mititelul acela pe care îl caută toți…, încheie oftând căruciorul, încă supărat.

– Și acum spui? De ce n-ai zis nimic? Măi fraților, ce mai așteptăm? Avem un mititel de salvat, să nu mai pierdem timpul, se oțărî stropitoarea, și ea necăjită că n-a aflat ea prima povestea papucului. Și se întoarse spre uneltele de grădină, aliniate lângă peretele pivinței, ca să împartă fiecăreia câte o sarcină în căutarea prin curte și grădină. În fiecare zi, uneltele treceau prin dinții lor fiecare colț de iarbă, iar stropitoarea și furtunul vedeau fiecare petală. Era doar o chestiune de timp până să-l descopere pe micul rătăcit.

Și, într-adevăr, nu dură mult până când furtunul de grădină întins prin toată curtea îl descoperi pe botoșel atârnând într-o tufă deasă de hortensii. Cum aveau să îl aducă înapoi pe micul Mofi… eee, asta e cu totul altă problemă.

 

Înapoi în camera copilului, nicio jucărie nu rămase neîntrebată și nicio cutie nescotocită în căutarea papucului dispărut. Ba chiar și mama îi observase dispariția când îl luă pe Radu la joaca obișnuită în iarbă. Cu o umbră de mirare pe chip, mama lăsă pe mai târziu căutarea.

– Prieteni, l-am găsit!, anunță pe un ton grav biberonul, abia întors de la bucătărie după masa de prânz.

– Unde, unde, unde este? E cu tine? Spune tot! Unde e?, săriră în jurul lui jucăriile cu întrebări.

– Bine… nu știu exact unde este, dar un lucru este clar: a ajuns afară. Toli l-a luat de aici și a fugit cu el în curte. Acum mai trebuie doar să vedem exact locul… Oricum, au fost mobilizate forțe importante în spatele casei, iar operațiunea a fost deja planificată, pentru a-l descoperi pe mititel. Cumătra stropitoare se ocupă de asta, e pe mâini bune, stați fără grijă, explică biberonul, plin de importanță.

– E între hortensii, chiar sub fereastră!…, necheză căluțul, rămas pe hol, lângă ușă. Tocmai auzise vestea de la papucii de casă, abia veniți din bucătărie, unde mătura și mopul dezbăteau mai multe variante de salvare.

Săracul Tofi, despărțit pentru prima dată de fratele său, fu primul care vorbi despre o ieșire din casă, în căutarea și salvarea celui rătăcit. Dar avea nevoie de ajutor, așa că își punea nădejdea în celelalte jucării.

– Dar cum să facem noi asta? Suntem doar jucării, nu putem face mare lucru fără să ne ajute cineva, spuse ursulețul Fufu, care stătuse până acum liniștit într-un colț.

– Hortensiile sunt aici, sub fereastră. Coborâm pe geam cu o sfoară și apoi îl împachetăm bine, îl legăm și îl tragem înapoi în casă, tot pe sfoară, spuse Soldățelul de plumb.

– Tu ai văzut cam multe filme ori ai citit prea multe povești, sergent! Tu nu-ți poți dezlipi mâinile de corp și vrei să cobori pe sfoară?! Și oare cum te gândești tu să faci asta?, întrebă râzând elefantul Trompiță.

Adevărul este că soldățelului îi cam lipsea acțiunea: apăruse între jucării de ceva vreme, primit în dar tot la botez, dar Radu era încă prea mic să se joace cu el. Drept urmare, săracul soldățel își pierdea timpul numărând nasturii clovnului Fofo și sforăiturile lui Somnică și se plictisea îngrozitor.

De sus, de pe perete, ceasul cu cuc urmărea frământarea jucăriilor. De acolo, vedea cu ușurință pe fereastră, iar curtea întreagă i se așternea practic sub ochi. Vorbea rar, iar vorbele lui erau ascultate cu atenție, căci timpul trecut peste el îl făcuse înțelept și răbdător.

– Dragii mei, ce vreți voi să faceți este peste puterile voastre de jucării. Va trebui să vă uniți forțele și să lucrați cu prietenii din curte. Din câte văd, furtunul este la numai doi pași de hortensii, poate vă ajută el. Un jet de apă bine plasat l-ar putea arunca pe Mofi spre casă, spuse ceasul către adunarea ce-i asculta vorbele cu atenție.

Zis și făcut: un telefon fără fir se puse în mișcare ca să transmită planul în curte. Căluțul spuse papucilor de casă, care anunțară mătura, care îi transmise stropitoarei. Iar stropitoarea îi spuse imediat furtunului ce are de făcut.

Între timp, în tufa de hortensii, Mofi își făcu un pic de curaj să se gândească la scăpare. Vedea printre frunze un colț din curte și multe mașinuțe colorate împrăștiate în iarbă. ”Înseamnă că nu sunt chiar așa departe. Poate mă vede cineva…”, își spuse el. De văzut nu îl văzu nimeni, dar papucul auzi un sâsâit ca de gâscă, la câteva palme depărtare. Un fel de șarpe lung și portocaliu, cu un cap mare și verde se uita la el printr-un singur ochi:

– Mofi, micuțule… Nu te speria, sunt furtunul de grădină și am venit să te salvez. Pregătește-te să aterizezi! Să nu-ți fie frică, te duc la frățiorul tău!, îi șopti furtunul. 
Și, deodată, o cascadă călduță îl învălui și îl înmuie pe papuc într-o clipă. Izbit în plin jetul de apă pornit din furtun, pufosul Mofi se trezi la pământ, la fel de ud ca un burete la baia de seară, aruncat între alte jucării decât cele pe care el spera să le vadă.

Din păcate, furtunul nu avea destulă apă ca să îl arunce pe Mofi în casă, prin fereastra deschisă. Îl udă totuși bine pe papuc și îl smulse din tufa deasă, aruncându-l în loc printre jucăriile împrăștiate prin iarbă.

– Offff, de-aș fi avut mai multă apă, să te arunc mai departe, peste pervazzzzz…. Îmi pare răăăăuuuu…, oftă stins furtunul, înainte să se prăbușească gol la pământ.

 

Cu puțin înainte de serialul de la ora două, mama ieși în curte, ca să strângă rufele până ca soarele de vară să le ardă prea tare. Împrăștiate prin curte, câteva mașinuțe ale lui Radu zăceau și ele în soare. Mama se aplecă să le strângă și descoperi printre ele o arătare mică, albastră și udă – micul papuc rătăcit Mofi.

– Aici erai, mototolule?! Era ultimul loc în care să te caut…, pufni în râs mama, la vederea ghemului albăstrui, cu mustăți pleoștite și o ureche ronțăită. Și îl luă în casă să îl spele și să îl primenească, pentru a-l aduce înapoi în rândul lumii și al jucăriilor lui Radu. Spre seară, Mofi se întoarse spălat și uscat în camera copilului, unde frățiorul îl aștepta ca pe o zi de Crăciun.

Multe zile vorbiră jucăriile despre isprava asta până au uitat-o. Mofi însă n-a uitat prea curând cum s-a pierdut de fratele lui mai mare. I-au rămas amintirea zilei petrecute singur în grădină, fără fratele de care a promis să nu se mai despartă vreodată, dar și o ureche mai scurtă, ronțăită de cățel.”
Citeste aici prima parte a poveștii.

Citeste si...

Tu ce crezi? Comenteaza!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat:
UA-32905858-1