A fost odată o fetiță blondă cu ochi mari care scria poezii despre spice de grâu, animale vorbitoare și despre certuri interminabile între pepeni și dovleci. Când nu scria poezii, citea povești despre prințese din țări îndepărtate. Sau făcea păpușilor haine minunate, tăind bucăți din țesăturile din care bunica ei, croitoreasă, trebuia să facă rochii femeilor din sat.
Tofi şi Mofi veniseră pe lume în aceeaşi zi, cusuţi de mâinile aceluiaşi croitor iscusit, din aceeaşi bucată de pluş albastru deschis. De atunci, cei doi fraţi au fost de nedespărţit: împreună au plecat din atelierul moşului croitor, împreună au ajuns pe raft în magazinul de articole pentru copii şi, de acolo, în casa lui Radu, aduşi cadou de naşă, la botez.
N-a fost uşor în primele zile în casa lui Radu, deşi Tofi şi Mofi au fost de la început “totoşii” preferaţi ai copilului: papuceii-ursuleţ nu-şi găseau locul nici între hăinuţe, nici între jucării. Hăinuţele îi priveau cu suspiciune:
– Unde s-a mai văzut hăinuţă cu ochi, nas şi urechi sau care să mormăie când o răsuceşti?! Rostul nostru este să îmbrăcăm, nu să ne distrăm!, spuse răstit un pantalon albastru, apărut în dulăpiorul cu haine de când Răducu abia se născuse.
Căciuliţele nu erau tocmai de acord. Era şi normal: unele semănau cu nişte animale mici, una avea chiar urechi şi coadă de şoricel. Totuşi tăcură toate: erau prea tinere și fără curaj de a-l contrazice pe scorţosul pantalon.
– Treaba voastră este, în primul rând, să-i încălziţi lui Radu piciorușele, nu să vă jucaţi cu el… De asta ne ocupăm noi! Aşa că… nu prea sunteţi jucării…, le spuse și elefănţelul Trompiţă, jucăria preferată a băieţelului.
Broasca Oacky, căluţul cântăreţ şi Ronți, şoricelul cu dinţi uriaşi, dădură din cap aprobator. Chiar şi Somnică, ursul polar mereu adormit, ridică din gene să îi dea dreptate elefantului, iar Ana – păpuşica vorbăreaţă – şi clovnul Fofo se opriră din sporovăială uitându-se suspicioşi la cei doi străini.
Dar Tofi şi Mofi erau simpatici şi se ţineau mereu de şotii, aşa că, până la urmă, şi jucăriile, şi hănuţele au ajuns să îi îndrăgească. Erau atât de simpatici și de drăgălași încât aveau prieteni şi dincolo de pragul camerei în care ei îşi duceau traiul fără griji. Cei doi “totoşi” deveniră curând de neînlocuit în mica împărăţie a copilului.
Tofi – papucelul drept – era şugubăţ şi hâtru şi ştia mereu gluma potrivită. Mofi era stângaci şi naiv şi, dintr-un defect de fabricație, nu reușea nicodată să stea drept, ci se înclina ușor într-o parte. Poate de aceea, deşi erau de-o seamă, Tofi se purta cu el aşa cum trebuie să te porţi cu un frate mai mic. Era protector şi bun şi căuta ca frăţiorul lui să aibă mereu parte de cel mai cald loc şi cea mai moale pernuţă.
Cu joacă şi somn, timpul se scurgea repede pentru Radu. Zilele treceau una după alta, înşirându-se ca mărgelele pe aţă. Trecu iarna, veni primăvara… Afară era tot mai cald, de la o zi la alta. Crescu iarba, gâzele se dezmorţiră şi ocupară grădina, veni vara cu soarele, cerul albastru, cu straturile de gălbenele şi tufele ei de trandafiri și hortensii cu tot.
Într-o astfel de zi îşi începură cei doi “totoşi” aventura vieţii. Era o zi ca oricare alta, în care erau în program doar joaca, somnul şi plimbarea obişnuite. Era dimineaţă, iar lumina soarelui nu-l trezise încă pe Radu. Dormeau Oacky, Fofo şi Ronți, alături de căluţul cântăreţ, înghesuiţi în coşul cu jucării. Lângă ei, Tofi şi Mofi visau încă la joaca de ieri seară.
O rază de soare pătrunse printre perdele şi îl gâdilă pe Somincă. Odihna îi era prea dulce să se mute la umbră, aşa că se mulţumi să strănute. Nefericit moment! Speriat de strănutul lui Somnică, Mofi se răsuci şi căzu din coş pe covor. Covorul era moale, iar papuceii erau obişnuiţi cu tăvăleala în firele lui pufoase. Dar acum se întâmplă ca jucăuşul Toli – căţelul lățos al familiei – să fie pe aproape şi să-l înhaţe pe papucel de-o mustaţă.
Şi aşa începu Mofi o aventură care, în doar câteva ore, avea să întoarcă pe dos casa şi întreaga lume a jucăriilor lui Radu.
Toli şi Radu erau aproape de-o seamă. Deşi ar fi vrut căţelul Toli să se joace cu puiul de om ori cu jucăriile lui, acest lucru nu-i era încă permis. Iar cum orice lucru este infinit mai interesant când este interzis, toate jucările copilului îi păreau căţelului adevărate minuni. Aşa că un papucel-ursuleţ căzut de-a dreptul din cer nu putea fi decât o mare bucurie pentru Toli.
“La urma urmei, nu l-am furat, aşa că nu am de ce să fiu pedepsit“, îşi spuse Toli, alergând spre grădină cu Mofi atârnându-i speriat din gură. Abia aştepta cățelul să se bucure în linişte de mirosul şi moliciunea papucelului. Doar miroseau așa frumos a lapte Radu şi toate jucăriile şi hăinuţele lui…
Săracul Mofi nu avu habar ce îl lovise, că se trezi sucit şi clănţănit pe toate părţile, aşa cum nu fusese niciodată. Făcuse o baie cândva, când mama îi spălase pe cei doi papucei mozoliţi de lapte, dar ce i se întâmpla acum era cu totul altceva. O păturică moale şi umedă îl întorcea pe toate părţile, iar mirosul ei sigur nu era de săpun. Iar chestiile astea mici si ascuţite care îi găureau pluşul chiar nu știa ce ar putea fi. Şi ciufuleala continua și continua şi nu părea să se oprească.
“Aaaaaaauuuuuuuuu! Mă doare! Nu-mi mânca urecehea! Ce-o mai fi şi asta? Unde sunt?“, ar fi strigat Mofi, dar nu apucă să strige după ajutor că păturica aceea umedă îi acoperi iar ochii şi boticul lui mic de ursuleţ albastru din pluș.
Strânsoarea încetă dintr-odată. Mofi simţi cum pluteşte în lumina caldă a soarelui şi cade pe ceva ce era sigur că nu este covorul din camera lui Radu. Papucelul apucă să vadă coada zburlită a lui Toli, care alerga spre casă, dar fără papuc.
– Tooooliiiiii!!!!!!!! Măi căţel, unde eşti, unde ai dispărut? Hai, Toli, vino aici! Ufff, tu ai dărâmat căruciorul, lățosule?!! Sper că nu ai tăvălit hortensiile…, îl striga mama. Ea ieşise din casă pe scările dinspre grădină și se împiedicase de căruciorul de piață pe care câinele îl doborâse când ieșea val-vârtej cu papucelul în gură.
Abandonat într-un loc pe care nu-l mai văzuse vreodată, Mofi privi în jur. În jos – ace verzi cât vedea cu ochii. În sus – un bulgăr alb și mirositor îi umplea mustățile, iar o pălărie galben-portocalie umbrea soarele strecurat printre copaci.
“Să fie o floare?!“, se întrebă el. Parcă văzuse aşa ceva într-o zi, când stătea cu Radu pe terasă, în cărucior. (Se întrebase atunci cum de pălăriile acelea atât de mari stau pe un singur picior și se mișcă fără să se rupă. Dar fratele lui era cel care găsea răspunsuri la orice întrebare, așa că renunțase la întrebări și se mulțumise doar cu soarele și căldura.)
“Oare sunt afară? Înseamnă că am ajuns în grădină?…”, se întrebă Mofi, cu mirare. Dar bucuria de a descoperi lucruri noi dispăru când își dădu seama că este singur și lipsit de protecția fratelui mai mare. ”Ce mă fac? Oof, Doamne, cum ajung eu înapoi acasă? Nu-s decât un biet papuc, mic și singur… Măcar dacă aş fi avut nu doar ochi, bot şi urechi, ci și labe de ursuleţ, să pot alerga spre casă…”, oftă el, căzând pe gânduri.
Și rămase singur și trist, în stratul de hortensii, întrebându-se ce-i va mai aduce soarta, în prima zi în care fratele mai mare nu îi era alături.
1 comment
La Mulţi Ani! Sănătate, numai bine şi tot ceea ce vă doriţi!