* Zilnic, se face prezența la clasa 0 C, așa cum făceam și noi la școală, pe vremuri. Doar că nu strigă nimeni niciun catalog. Și atunci, de unde știi cine a venit și cine nu? După ursuleții, șoriceii ori maimuțele (că încă nu m-am prins exact ce sunt) pe care copiii îi mută în fiecare dimineață de pe catedră în buretele de pe pervaz. Niște figurine micuțe, din hârtie, personalizate de fiecare după cum l-au dus mintea și creioanele colorate și lipite apoi pe bețișoare, ca niște stegulețe. Funny, nu-i așa?
* Două concursuri la matematică. Unul câștigat, altul… ”Ooooooof, de ce m-am grăbit? Că știam… Lasă că le arăt eu, data viitoare, cine e cel mai bun la matematică…” Îi tot spun că graba strică treaba, dar nu întotdeauna mă aude, pentru că mereu se grăbește undeva.
* Cred cu tărie în crearea unei republici a cariocilor. Mari, mici, subțiri sau groase, ar trebui toate să fie lăsate să trăiască împreună, fără să mai fie despărțite vreodată. Pentru că, odată ce-au ajuns să se reunească (și asta se întâmplă zilnic), nu își mai regăsesc vreodată capacul, perechea, penarul sau cutia în care au fost. Așa că… de ce să le mai desparți? Declar pierdute, pe această cale, o cariocă roșie groasă și un capac verde. Iar cine a pierdut o cariocă albastră și subțire o poate recupera de la noi, dacă între timp ea nu primește cumva o viză permanentă de ședere în republica democrată a creioanelor.
* E frumos să scrii cu stiloul. Cel mai bine este când scrii pe caiet, dar merge și pe degete…
* Cravata. O dragoste eternă. Din prima zi, când numai portarului de la intrarea mică nu i-a fost arătată această achiziție vestimentară. Trei dintre fetițele din clasă au pipăit chiar mătasea vișinie, cu dungi subțiri albe și albastre. Una dintre fetițe este acum prietena lui. Pentru că nu se poate ca un băiețel de 6 ani să nu aibă și el prietena lui, nu??
De atunci, dacă s-ar putea, am asorta cravata și la pijamaua cu Spiderman. Prima săptămână: pictură cu verde, cravata rezistă. A doua săptămână: tăvălit pe jos, după o alergătură printre bănci, cravata rezistă. În a treia săptămână, cravata încă rezistă, insigna matricolă nu.
După trei săptămâni de școală, cravata este încă pretext de împrietenire cu fetele din clasă, până când una îi trântește un foarte hotărât ”Pe mine nu mă interesează cravata ta”. Și primește un răspuns la fel de hotărât: ”Ba ar trebui să te intereseze, că ești fată mare.”
5 comments
Aurelia, cu avioanele avem si noi istoria noastra. Acum am trecut la faza “rachete” si masini propulsate cu balon cu aer. :)))
Of, si eu duc acasa munca grea de lamurire cu competitia asta: au facut avioane din hartie si al ei nu a zburat, nici in clasa, nici afara, au curs siroaie de lacrimi. Acasa nu s-a lasat pana nu l-a lansat de pe… canapea. Si a zburat intr-un final!
Tare interesanta cravata asta si lasa niste amintiri 🙂
are mare dreptate la treaba cu cravatele :))
Nu avem probleme majore deocamdata. Sper sa ramana asa.
chiar frumos. faza cu “strigarea” catalogului neconventional mi-a placut maxim.
Ma bucur ca la voi e bine.