Am petrecut weekend-ul la Sinaia. O ieșire programată, în care am îmbinat utilul cu plăcutul.
S-a nimenit bine: cele două zile și ceva de ședere s-au suprapus cu un festival pe care am înțeles că Primăria Sinaia îl tot organizează de 19 ani încoace.
Festivalul Sinaia Forever îi spune și mă mir că nu am auzit până acum nimic despre el, deși desfășurarea de forțe a fost suficient de mare încât să blocheze orașul timp de trei zile. Anul acesta, Cazinoul din Sinaia a împlinit o sută de ani, așa că festivalul a început cu parada a o sută de îngeri. Din păcate, nu am prins începutul și am să mă întreb multă vreme, de acum încolo, de ce unul dintre îngeri era negru.
Mă așteptam la ceva mai multă promovare pentru festival, dar probabil că un aflux mai mare de spectatori / turiști ar fi ridicat probleme, în condițiile în care, și așa, nu prea aveai loc să te miști pe străzi. Iar în parc nici atât, mai ales la concertele cu Horia Brenciu și Voltaj. Nu știu cât de ușor s-au găsit locurile de cazare, dar, în hotelul în care am stat, cred că singurele spații rămase libere erau în pod.
Cu ce să încep? Ca orice șofer, evident, cu faptul că circulația a fost total oprită în oraș, astfel că accesul auto la hotelurile din jurul Parcului Central a devenit, pentru unii, o operațiune de comando. Închipuiți-vă cum este să travesezi un parc aglomerat cărând în spate bagaje de weekend pentru o familie. Mie nu mi s-a întâmplat, dar am ascultat impresiile exprimate zgomotos de un cap de familie de care erau ancorate două valize și o bunică, urmat în desant de către mămica ce trăgea după ea o fetiță, un troller și un cățel zbanghiu.
Apoi… zgomotul. Hotelul Palas este unul din cele care au privilegiul să ofere o priveliște panoramică asupra parcului din Sinaia. Zilele acestea – de fapt, nopțile acestea – a oferit și un acces panoramic și direct la toată hărmălaia.
Dar să nu fim răi și să vorbim și despre părțile bune. În jurul parcului, la sute de măsuțe și tarabe, meșteșugari din toată țara au adus lucruri minunate. M-a amuzat să urmăresc cum, dintr-o bucată de lemn, apare încet-încet un Isus cu mâinile împreunate a rugăciune. Am urmărit cu interes de copil cum meșterul sticlar Alexandru Rotar făurea miniaturi din sticlă, trecând prin flacără baghetele transparente, pentru a le modela.
Am căscat gura la sute de tarabe cu mărgele, curele, vase, tablouri și te miri ce alte minuni. Am mâncat mici și am băut bere la măsuțele înșirate în centrul orașului și am cumpărat butași de trandafir roșii, galbeni și violet, de la florarii de lângă sensul giratoriu.
Am căscat gura la mașinile de epocă, cea mai simpatică dintre toate fiind un Oldsmobile din 1901, cu transmisie cu lanț, care aducea mai degrabă a căruță fără cai decât a mașină. Și nu ne-a plăcut doar nouă: câțiva neni care asortaseră foarte interesant treningul cu pantofii s-ar fi pozat și în mașină, nu numai lângă ea. S-au oprit nu pentru că i-ar fi împiedicat jandarmii, ci pentru că nu încăpeau prin locul în care, de obicei, se află portiera.
Muzică, nu zgomot am descoperit, duminică, în apropierea Parcului Central. Între o plimbare și o tură cu tiroliana, am prins un mic concert. Un contrabas și o vioară și un pic de Bach. Și apoi ceva rock și.. țineți-vă bine… Michael Jackson.
Daaa, am ascultat ”Bad” într-o variantă în care contrabasul fusese transformat în chitară bas. De-a dreptul surprinzător! Câteva zeci de oameni au fost la fel de impresionați, sunt convinsă, de vreme ce au renunțat la plimbare și au rămas lângă scenă. În câteva minute, cât am stat acolo, publicul celor doi muzicieni crescuse la vreo sută de persoane.
Din păcate, nu știu să vă spun cine erau cei doi, pentru că nu i-am regăsit pe afișe și nici în programul festivalului nu i-am putut descoperi. Poate mă lămurește, la un moment dat, ofițerul de presă al festivalului.
Am prins finalul de septembrie în Sinaia. Cu 23 de grade la ora 11.30, mai cald decât într-o zi de iunie. Oare atât de departe să fie iarna?
