Ne plângem. Că nu avem o clasă politică responsabilă, că nu avem economie competitivă, că e scăzută productivitatea, că a luat-o razna cursul euro. Noi ne plângem, uitând că plângem degeaba. Noi ar trebui să muncim, noi ar trebui să facem performanță și să intrăm în competiție unii cu alții, cu resursele pe care singuri ni le alocăm.
Nu vine nimeni să ne culeagă din șanț, să ne scuture de praf și să ne pună cătinel pe picioare, după care să scoată de urechi din economie și politică tot ceea ce n-am fost noi în stare să-nlăturăm. Europa ne urmărește ca să știe încotro să se ferească.
Așa ne trebuie, pentru că ne-am faultat singuri… Ne-am faultat când nu am fost la vot. În 6, în 10, în 29, indiferent de lună sau de an. Ne-am faultat când am tăcut și am lăsat foile albe, lăsându-i pe toți să creadă că nu ne pasă. Că pot face orice. Că pot decide în numele tuturor, pe principiul ”ești de acord dacă nu ai spus NU”.
Mă întreb unde am fi fost acum, ca țară, dacă le-am fi arătat că ne pasă. Dar nu am făcut-o, așa că ne merităm soarta.
Mă întreb dacă nu cumva, în țările pe care noi le numim civilizate, democrația funcționează și pentru că acolo oamenii se simt obligați să facă uz de drepturile lor. Inclusiv de dreptul de a nu fi de acord și de a spune prin vot acest lucru.
P.S.: Am făcut o excepție de la regula potrivit căreia nu public aici scrieri legate de politică. Dar, până la urmă, politica drepturilor noastre este o chestiune pe care va trebui să o explicăm și copiilor noștri. Doar dacă nu vrem cumva să continue ei lungul nostru șir de faulturi…
