Ne încâlcim mâinile unul altuia, pe tastatură, eu încercând să scriu un mesaj, el numărând tastele.
Ghinion: grupul de cifre din dreapta nu funcţionează întotdeauna, aşa că degeaba apasă piticul insistent, că nici 1 şi nici 2 nu îl ascultă.
– De ce nu vor să scrie?
– Pentru că acum scriu eu. Nu ai cerut voie să mă întrerupi, aşa că nu te ascultă, că nu te cunosc.
– Nu-i nimic, mă cunosc eu singur.
De-am fi, şi mari, la fel de siguri de cine suntem…
@Nicole, chiar ma gandeam sa il inscriu, la gradinita, la un optional unde sa invete ceva despre calculatoare. Cred ca va fi o chestiune de timp sa afle mai bine ca mine cum e si cu „jucaria” asta.
@Sonia, cand te uiti in urma, tot ce a fost greu la un moment dat dispare, pentru ca raman toate aceste lucruri frumoase.
@puideblog, multumesc pentru urari. Acest blog are dublu rol: istoric (ca sa nu uite copiii ce ispravi au facut) si terapeutic. Ma simt altfel cand scriu toate lucrurile astea, pentru ca e o parte a vietii pe care astfel o accentuez. In plus, imi lipseste foarte mult scrisul…
Gabi, minunat blogul ăsta despre iedutul tău, după ce m-am apucat de citit nu m-am putut opri la o singură ispravă:) E pur si simplu înviorător! Să-ti trăiască si să-ti aducă numai bucurii!
Tare frumos ! 🙂
Cat crezi ca o sa ii ia pana se prinde care e no lock? Sa vezi ce ti-o intoarce!!!:acum ma stie si pe mine! Ai grija ca „domnia ta” asupra calc e pe sfarsite!