Mergem amândoi pe stradă, mână în mânuţă, zgribulindu-ne spre casă de la grădiniţă. La doi paşi în faţa noastră, un bărbat păşeşte grăbit, fugărit şi el de frig, trăgând din când în când dintr-o ţigară.
– Maaaami, ai văzut?? Nenea ăsta fumează!… Ce urât!
Exclamaţia copilului sparge stropul de linişte dintre două claxoane: omul întoarce de la gură ţigara şi rămâne cu ea aproape lipită de picior. Se opreşte la trecerea de pietoni, noi lângă el. Aruncă ţigara pe jos şi o striveşte insistent cu piciorul.
– Maaaami, ai văzut?? Nenea ăsta a aruncat ţigara pe jos! Ce urât!
Povestea asta este, de fapt, un intro al unei alte poveşti, la a cărei morală reflectez încă. Şi constat cu amărăciune că unele lucruri din lumea care ne-nconjoară sunt atât de vizibil urâte şi strâmbe, sub pojghiţa aparenţei, încât şi un copil de patru ani le vede şi le condamnă.
carmen, stii si tu ca geniile sunt recunoscute numai dupa moarte, nu? :)))))))
wooow, Gabi!!…Tu nu ai zis niciodata ca stii sa faci atatea minunatii…I'm speachless!
carmen, un elefantel mai mare sau mai mic??… Hihihihihiii…. :))
Mie povestea asta imi aduce aminte de un alt baietel simpatic, Raducu, a carui mamica, tot Gabi, il aducea la noi in birou…Nu cumva?…:D
…Cu cine poate???… 😀
nu încetează să mă uimească băieţelul tău! oare cu cine seamănă aşa deştept? 😀
Asa-i. Ii subestimam adesea…
Da, da, cu siguranţă.
Au un spirit de observaţie…
Şi chiar am impresia că deseori ne fac concesii, nu-i aşa? 🙂
…chiar mai bine decat noi, Teodora. 🙂
Sunt mulţi neni care seamănă cu cel din poveste. Ba unii-s chiar mai rău de-atât.
Copiii, da, văd totul…