Cand ma gandesc cate fane ale lui Brad Pitt ar innebuni sa stea langa omul asta cinci minute imi vine sa nu mai scriu de teama sa nu ma linseze vreuna dintre ele.
Ma credeti ori nu, nu am fost niciodata lesinata dupa Brad Pitt. De asta, cand toti din jur au fost convinsi ca el era cel care a stat langa mine, intr-o barca, pe un lac din Wisconsin, am simtit doar o imensa parere de rau. Nu emotie si nici lesin. Doar regrete ca baietii mei, ramasi acasa, in Romania, nu se distreaza alaturi de mine.
Lucrurile stau cam asa: am plecat intr-o calatorie de afaceri in Statele Unite, cu o scurta pauza si pentru distractie in 3-4 septembrie, exact in weekendul in care americanii sarbatoreau Labor Day, unul din cele doua evenimente importante de vara (celalalt este 4 iulie, ziua lor nationala). Langa Madison (in statul Wisconsin), se afla unul din cele mai frumoase centre de distractie din SUA: sunt atat de multe parcuri tematice in Wisconsin Dells incat poti sta o saptamana in oras fara sa te plictisesti.
Una din distractii sunt plimbarile pe lacul Delton, cu o barca in care in jur de 20 de oameni sunt udati si ametiti timp de o ora, intr-o ambarcatiune in care nu primesti vesta de salvare. Distractia asta costa 5 dolari de fiecare, iar la final primesti si un set de poze (20 de dolari). Pentru umilinta suprema, daca vrei sa te vada rudele urland si lovit de valuri, mai dai inca 20 de dolari pentru inregistrarea video.
Cand apare Brad Pitt in povestea asta? Aproape de inceput, adica in momentul in care urcam in autobuzul care ne duce la debarcaderul aflat la cativa kilometri de locul de plecare. Nu il remarc la inceput: un nene oarecare, cu ochelari de soare si sapca, imbracat in culori neutre si fara nimic iesit din comun.
Vedeti tipul cu prosop cu buline? Nu-i un simplu turist nici el. Si urmariti-l si pe cel din fata lui, cu tricou bleumarin, care s-a ocupat de bilete pentru suspectul nostru. Ii veti regasi pe amandoi in mai multe dintre imagini.
Americanul care ma insoteste imi atrage atentia asupra lui, asa ca il urmaresc cu privirea o vreme. Amicul meu – veteran din Vietnam si fost politist in Chicago – a fost o vreme garda de corp pentru oameni de la Hollywood. Imi spune ca mai toate celebritatile arata mult diferit in viata reala, iar pozele in care apare alaturi de un Chuck Norris nemachiat, de exemplu, imi dau motive sa il cred.
Facem noi poza de inceput, stau putin de vorba cu o romanca pe care o intalnesc acolo, apoi ne indreptam spre barca. Ajunsi la debarcader, ”suspectul” ramane in urma, de vorba cu patronul complexului turistic, un fost ofiter de marina. Grabeste pasul si se pozeaza si el. Alaturi, cei doi băieti bine facuti despre care va spuneam mai devreme.
In barcă, ma asez unde imi fac semn capitanul ca trebuie sa stau si langa cine credeti ca nimeresc? Exact! Cerurile sa se deschida, tobele sa cante… ca eu nu am lesinat. Nu as fi fost atat de calma insa daca in loc ar fi fost Gerard Butler, cred… Cum era vorba aceea ca norocul apare doar celor care nu il cauta??
Amicul meu imi face cateva poze, nenea de langa mine se fereste sa nu apara in cadru. Mai sa fie, imi spun, de ce?
Capitanul Craig (un tip care stie sa faca spectacol pentru bacsisul de $20 pe care, iarasi, stie cum sa il ceara) ne avertizeaza sa ne strangem aparatele foto si telefoanele, ca ”situatia este pe cale sa se ude rau”. Ok, avem cutii sub scaune pentru asta, dar nu destule, vad eu. Langa mine, un zambet de Hollywood imi intinde cutia lui, in care lasase loc de-o camera foto: ”E mai sigur aici”. ”Mai sigur pentru cine?”, imi vine sa intreb, in timp ce indes aparatul foto in cutia din bratele lui.
In fata mea sta tipul cu prosop cu buline. Face un selfie, iar cel de langa mine ii strica poza, bagandu-se in cadru cu un zambet de coperta. ”Photobombing in stil Hollywood”, rade amicul meu american.
Ma uit mai bine la cel de langa mine: ii dai 35 de ani, la prima vedere. Bronz uniform, maini foarte ingrijite si in mod clar nemuncite, zambet impecabil, dinti perfecti. De la distanta la care sunt (jumatate de metru cel mult), ii vad ridurile din jurul ochilor si de pe frunte, firele albe de pe tample si din barba de cateva zile, pielea cutata fin. Nu sunt ale unui om de 35 de ani, chiar daca intreaga aparenta incearca sa spuna altceva.
Plecam pe apa, iar dupa primele doua-trei ture inofensive, lucrurile o iau razna: barca ”franeaza” brusc, iar apa se revarsa din fata peste prima jumatate de barca. Urmeaza curbe stranse, care provoaca valuri din ambele parti. Nici sufletul nu ramane uscat in noi. De unde au oamenii astia doi pelerinele albe? Si de ce doar ei? (Later edit: In Statele Unite, persoanele fizice au drept de a purta arma, dar nu in mod vizibil. O explicatie a faptului ca doar ei aveau pelerine ar putea fi ca voiau sa evite situatia care, avand tricourile ude, se vedeau armele pe care le aveau asupra lor si pe care, in calitate de bodyguarzi, aveau dreptul sa le poarte.)
Luam o pauza, iar capitanul Craig ne spune ca e in regula sa facem poze, daca avem cu ce. Scot telefonul din buzunar si pozez iar. Ceilalti pasageri fac acelasi lucru. Pe omul de langa mine – care nu face nicio poza in tot timpul calatoriei – il bufneste rasul. Tipul cu tricou bleumarin sta pe randul din fata si ceva mai in dreapta. Fac poze si nu ma scapa din ochi.
Povestea asta dureaza o ora, timp in care suntem udati, ametiti, incantati de peisaje si amuzati de poantele capitanului. Toate pentru doar 5 dolari. O distractie fenomenala, in timpul careia rad si plang. E dureros sa vezi lucruri atat de frumoase fara sa-i ai langa tine pe cei pe care ii iubesti cel mai mult. Am apa in ochi, nu doar de la valuri.
Ne intoarcem la debarcader. Cum toti suntem fleasca, nu mai rade nimeni de pantalonii cu fundul ud. Suntem oameni mari si stim toti de unde ni se trage.
Eu fac o poza capitanului, amicul meu intra in vorba cu suspectul, iar eu prind ceva din conversatia lor, nu chiar de la inceput insa.
”Dar semeni foarte mult cu Brad Pitt..”
”Da? Nu stiam.”
”Cum, nu ti-a mai spus nimeni asta?”
”Nu, nu, niciodata. Poate sunt vreo sosie a lui… Oricum, el este mult mai inalt ca mine.”
Mareste pasul si o ia zambind inaintea noastra. Tipul cu prosop il asteapta, celalalt este cu doi pasi mai sus.
Plecam si noi, cu acelasi autobuz cu care am venit. Niciunul dintre cei trei insa nu ne insoteste. Nu stiu unde au disparut. Ma tot intreb pe drum daca a fost sau n-a fost, dar uit de el imediat ce ajung la muzeul de arta amerindiana.
A doua zi (luni), uitandu-ma pe stirile locale, imi atrage atentia un titlu: intr-un interviu la un post local de radio, Brad Pitt spune ca cele mai frumoase femei sunt in Madison – Wisconsin. Oare cand o fi aflat? Presa spune ca, joi, era in Croatia ca sa discute afaceri, cu doua zile inainte de povestea pe care tocmai v-am spus-o.
P.S. Am scris acest text in aeroport, in Detroit, la o poarta aglomerata de imbarcare. Langa mine, o tipa de 30-35 de ani, tragea cu ochiul la pozele pentru acest articol.
”Oh, Doamne! Asta e Brad Pitt?!! L-ai intalnit? Doamne! Ce noroc pe tine!!! Eu m-am nascut in SUA si nu l-am vazut niciodata!”.
Ar trebui sa ma mai intreb ceva ori doar sa ma mir?
