Tehnici de educat părinţii. De la Humanitas

Am primit de la Editura Humanitas o carte, să o citesc şi să spun apoi ce cred despre ea. Am citit şi am povestit despre asta, sâmbătă, de la 11.00, la Terasa Humanitas Kretzulescu.
Meg F. Schneider – Educaţia copilului meu în 25 de tehnici (care nu dau greş). Mi s-a spus că este o carte despre educaţia copiilor. Am citit-o şi am constatat altceva. Este o carte despre cum ar trebui să fie un părinte astfel încât să îşi poată educa aşa cum se cuvine copilul. Şi nu doar pentru a-l educa, ci şi pentru a-l învăţa să gândească, să evalueze, să acţioneze. Să supravieţuiască într-o altă lume decât cea în care părintele a crescut. Este mai ales o carte despre educaţia părinţilor.
Spun asta din trei motive:

1. Prima întrebare pe care mi-am pus-o, după ce am citit cartea, a fost în ce măsură sunt eu un părinte care înţelege să se educe pe sine înainte de a cere şi a avea aşteptări de la propriul copil.

Pentru că vrem de la copiii noştri să se poarte frumos, să ţină minte, să aleagă între bine şi rău, să simtă lucruri de care adesea noi înşine nu ne dăm seama. Să evite greşeli pe care noi le facem frecvent.
Primul lucru pe care nu-l realizăm este că, adesea, aşteptările noastre de la copii sunt nerealiste. Le cerem ceea ce nu au cum să facă nu pentru că nu ar fi suficient de inteligenţi, ci pentru că, în spatele ochilor lor, nu este lumea din spatele ochilor noştri.

Pentru noi, lumea este ceea ce am trăit, am văzut, am suferit. Pentru ei, lumea suntem noi – părinţii.

Câţi dintre noi îşi amintesc acest lucru ori de câte ori copilul plânge, ţipă, se alintă, se (şi ne) enervează, este furios ori face vreo boacănă? De câte ori suntem prea obosiţi, frustraţi, ocupaţi sau stresaţi pentru a ne aduce aminte că fiecare nerv, fiecare ţipăt, fiecare ceartă cu el îi influenţează intrinsec viitorul? Şi câţi dintre noi, gândindu-se apoi la toate astea, nu îşi reproşează mai multe rele decât au făcut?

Jumătate dintre tehnicile descrise din carte te refera la felul în care tu, părintele, eşti atent la ce faci şi, mai ales, la cum priveşti relaţia cu odrasla ta, fie ea de 4, 9 sau 12 ani. Cum să judeci corect dacă pleci de la premise greşite?

2. Copilul este nu doar un individ cu trăiri proprii, ci şi diferit de oricare altul. Dacă te cunoşti pe tine, nu înseamnă că-l cunoşti şi pe el. Că îi poţi aplica ceea ce ţie ţi se potriveşte ori ceea ce alţi copii de vârsta lui acceptă fără să urle şi să trântească pe jos lada cu jucării.
Ţie îţi place să fii victima tiparelor? Să primeşti ceea ce nu ţi se potriveşte, fără să conteze ce vrei şi ce simţi, doar pentru că alţii spun că ştiu mai bine? Copilului tăi de ce i-ar plăcea? Cum va putea să refuze când va creşte, dacă acum trebuie să accepte tot? Nimeni nu vrea să aibă un copil mototol şi nehotărât.
Ce spune cartea? Adaptează, alege tehnica adecvată momentului şi copilului şi aminteşte-ţi mereu că, în comunicare, regula de bază este că nu există nicio regulă.
Copilul tău este o fiinţă cu trăiri proprii şi care are şi drepturi, nu doar obligaţii. Înţelegând amândoi asta – şi tu, părintele, dar şi el, copilul -, faceţi un pas spre ceea ce ar trebui să fie echilibrul între viaţa împreună şi dreptul fiecăruia la independenţă şi intimitate.

3. Un ultim motiv, egoist, recunosc. Educaţia copilului este o ecuaţie cu două variabile, la fel de importante, pe care le controlezi atâta vreme cât le percepi corect. Iar Meg Schneider scrie nu doar despre ce simt copiii, ci şi despre trăirile părinţilor. Cum să-i înţelegi pe ei, pe copii, dacă nu te înţelegi pe tine? Nu ştiu câţi autori din domeniu acordă atenţie egală părinţilor şi copiilor, în interpretarea şi explicarea emoţiilor. Ştiu însă că şi părinţiilor le trebuie sprijin şi echilibru emoţional, fără de care nu cred că pot fi ceea ce copiii au nevoie.

Acordă-ţi timp, iartă-te şi iartă, respectă şi acceptă greşeala, înţelege şi nu cicăli. Asta dacă vrei să ai şi tu, la rândul tău, parte de înţelegere şi spaţiu din partea copilului tău. Şi înţelege-te întâi pe tine, ca să îl poţi înţelege apoi pe el. De fapt, dacă ne gândim un pic, nu despre asta este vorba în comunicarea cu oricare dintre semenii noştri?

Cartea asta m-a pus pe gânduri. Mi-a amintit că un copil reuşit este cel care primeşte atât libertate, cât şi responsabilităţi. Care este pus să aleagă între variante explicate pe înţelesul lumii lui şi lăsat să experimenteze şi eşecul, pentru că face parte din viaţă. Care intră în contact şi cu binele, şi cu răul, pentru că aşal învaţă să-şi cunoască emoţiile şi să nu se lase doborât de ele. Care realizează treptat că dincolo de părinţii săi este restul lumii din care şi el face parte. Care merită respectat chiar şi atunci când spune NU şi învăţat cum să refuze fără să jignească.

Mulţumesc Editurii Humanitas pentru că a remarcat blogul meu minuscul şi pentru încrederea de a-mi încredinţa, spre citire şi povestire, o carte minunată.
Citiţi-o!