Uitasem de perioada copilăriei petrecute ”cu cheia de gât”. De jocurile desenate pe asfalt, cu creta, din cauza cărora mă certa mama în fiecare seară, pentru că intram prea târziu în casă. E adevărat că nici nu le-am mai văzut pe nicăieri, ca să îmi provoace amintiri. Copilul meu desenează pe asfalt, dar este în perioada șoarecilor și a bicicletelor, nu a șotronului ori a ”frunzei”. Și chiar dacă le-ar desena, mi-e greu să cred că și-ar găsi ușor parteneri de joacă…
M-au surprins aducerile aminte pe negândite, provocate de o persoană despre care nu credeam că știe foarte bine ce înseamnă jocurile copilăriei în vremuri comuniste. Nu avea cum să le știe, este prea tânără să le fi trăit, mi-am zis… Cu toate acestea, a știut foarte bine să surprindă imaginea unei lumi aparent apuse, în opoziție cu ceea ce unii ar putea numi „copilăria digitală”, trăită de copiii secolului XXI.
Cum? Un proiect european, un curs de jurnalism de o săptămână, una dintre grupele de cursanți – printre care și tânăra cu pricina – avizi să afle încotro o cotește presa românească, un material jurnalistic pentru examenul final, scris de Cristina Mina. Las să curgă în continuare acest material jurnalistic, care a și dat titlul postării. Sper să îl apreciați, așa cum am făcut și eu…
Şotron. Like sau dislike?
În ultimii ani, pasiunile copiilor şi adolescenţilor s-au „upgradat” constant, iar cărţile, stiloul cu peniţă sau numeroasele modele de mingii au luat loc, rând pe rând, în „lada cu vechituri”.
Marin Preda spunea că atunci când va ajunge în cărţile de limba română va şti cu siguranţă că a făcut ceva greşit. Vorbele sale îmi revin în minte de fiecare dată când, în drumul de la liceu spre casă, treceam pe lângă „Lucian Blaga”. Biblioteca „Lucian Blaga”. O mai vizitez din când în când. Mică, modest decorată, rar reuşeşte să atragă atenţia trecătorilor, deşi se află pe un bulevard intens circulat, vrând parcă să spună că cine vrea să fie acolo trebuie cu adevărat să-şi câştige acest drept.
Intrând din nou, zilele trecute, constat că paginile cărţilor sunt răsfoite numai de câţiva adulţi cu lentile groase la ochelari. Bibliotecara îmi spune calm că mai vin și tineri, în timpul săptămânii, dar pentru cursurile gratuite de limbi străine pe care instituţia le organizează.
Hotărâtă, plec pe un alt drum, de astă dată către şcoala generală aflată la mică distanţă de liceul meu. Ajungând acolo, găsesc zeci de mici „diguri” digitale separând elevii, indiferent de vârstă: prinşi între „like” și „dislike”, aceştia par să fi uitat să interacţioneze direct. Picioarele – îndoite de şezutul băncilor, căştile inundă urechile oricum de mult dezvirginate de sexualitatea promovata de audiovizual, iar mâinile par a fi cleşti de crab, cu degetele mari mult prea folosite la scrierea mesajelor.
Fac cale întoarsă spre bibliotecă. Dictonul popular potrivit căruia „cea mai bună ascunzătoare este la vedere” este confirmat inconștient de locuitorii din zonă. Întrebaţi dacă ştiu unde e biblioteca, tinerii demonstrează iar că sunt preocupaţi de înveliş, nu de formă: îşi aranjează părul chiar în geamul cu perdea de cărţi şi aruncă răspunsul ce aşterne încă un strat de praf peste Sadoveanu, Rebreanu, Stănescu sau Cioran: „Nu, nu cred că avem aşa ceva în cartier”.
De aici, gândul mă duce la copilăria de mult apusă a copiilor crescuți „cu cheia de gât”. Iar astăzi, dacă în biblioteci nimeni nu mai este, şotroane, „ţări” sau „frunze” desenate nu mai găsim pe aleile întortocheate dintre blocuri, performanţe în sport nu sunt, atunci ce fac copiii şi adolescenţii cu timpul lor?
Mi-am amintit de un şotron văzut, în orașul Alexandria, acum două luni, în singurul parc înverzit din oraş – desenat cu creta (dispărută din clase şi mai ales de pe asfalt) și la care m-am uitat minute în şir. Zâmbetul mi-a dispărut treptat: era atât de ciudat, robotizat, fără forma clasică, având doar linii frânte şi cam 15 numere. Uşor amară senzaţia…
Totuși, când au uitat copiii să se joace? Nu, aici nu-i nostalgie… Pe lângă implicaţiile psihologice, faptul că activităţile tinerilor ţin tot mai mult de sedentarism poate avea, în mod evident, repercusiuni şi la nivel fizic. Involuntar, astăzi tinerii sunt privaţi de dreptul de a se dezvolta într-un ritm natural şi din cauza unor factori precum „junk-food-ul, jocurile pe calculator sau telefoanele mobile”, conform numeroşilor experţi citaţi de publicaţia britanică „This Is London”. La nivel global, aceiaşi tineri devin treptat „mini-adulţi”, riscând să cedeze depresiilor şi problemelor legate de personalitatea lor. În Marea Britanie, există chiar o amplă campanie în care sunt implicaţi peste sută de psihologi, profesori sau sociologi și prin care se solicită Guvernului să ia măsuri înainte ca adolescenţii şi copiii să fie atinşi iremediabil, din perspectivă fizică sau psihologică.
„Suntem profund îngrijoraţi de escaladarea afecţiunilor depresive în cazul copiilor şi de condiţiile de dezvoltare a acestora. Creierul copiilor e încă în formare, deci ei nu se pot adapta la efectele schimbărilor tehnologice (…) extrem de rapide”, relevă scrisoarea trimisă de experţi, la iniţiativa lui Sue Palmer, autoarea mult apreciatei lucrări „Copilaria toxică”.
Şi, cu toate că mulţi ar putea cataloga acest stil de viaţă ca aflându-se mult sub normele pozitive, sunt persoane care consideră că este unul propice dezvoltării. Don Tapscott, în cartea “Crescuţi digital”, susţine că acest nou model de trai este unul benefic, fiecare individ având o gândire unică, alegând exact ceea ce doreşte să facă, fără influenţe externe. Într-un studiu care a costat patru milioane de dolari, Tapscott a intervievat peste 10.000 de tineri. Iar în locul unei grămezi de răsfăţaţi grăsuţi, cu o memorie foarte scurtă şi cu capacităţi de socializare aproape inexistente – cum s-ar putea crede -, a remarcat o colectivitate foarte inteligentă, ce revoluţionează constant modele de gândire, de muncă sau interacţionare.
Nedumeriri sunt de ambele părţi. „Nostalgicii” se întreabă de ce ar alege o persoană să stea ore-n şir în faţa unui ecran, să se împrietenească virtual şi să „roll on the floor laughing” (aluzie la emoticonul folosit adesea în comunicarea online, pentru a exprima un râs zgomotos) când ar putea ieşi cu prietenii şi să „râdă până îi doare burta”. De cealaltă parte, tinerii nu înțeleg de ce ar vrea cineva să piardă timp căutând informaţia potrivită într-o bibliotecă, când un simplu „Google search” ar rezolva problema.
Direcţia poate părea clară: viitorul aparţine „generaţiei digitale”. Survolând argumentele pro şi contra, poate fiecare hotărî de ce parte a baricadei se află, dacă îi place sau nu… Sau poate alege, cum ar spune cei mai tineri dintre noi, „Like” or ”Dislike”.
Cristina Mina
Eu imi aduc aminte cum se alergau baietii cand trageau unul dupa altul cu cornete. Aveam si noi o parcare maaaare, in care locurile nu erau niciodata ocupate in totalitate. Acum se parcheaza si de-a lungul si de-a latul ei si tot neincapatoare este… Aveam si maidan, in locul in care candva fusesera niste leagane din fier, in care ne rupeam mereu sosetele…
Muulte lucruri frumoase erau pe vremea noastra…
P.S. Multumesc tare mult de urare. 🙂
Unde ar putea să alerge? Unde ar fi locul pentru o „miuţă” sau „o leapşă”? Unde? Spaţiul este invadat de maşini: pe străzi, pe trotuare. Maidanele au dispărut ori au fost „privatizate”. Vigilenţa „adulţilor” e înzecită faţă de vremile trecute. Pe vremea mea (ce am ajuns să spun!) aveam pe stradă o singură maşină, în cartierul (de case munictoreşti) meu se găseau două locuri de joacă – maidane, ce să le numesc altfel -, două cinematografe la care se intra cu 4 lei biletul.
PS: La mulţi ani de ziua sfinţilor patroni!