Scrisoare netrimisă către un copil adoptat

Îl cheamă – să spunem* – Dănuț. Are 15 ani și este dependent de insulină. Medicii i-au spus că l-a îmbolnăvit supărarea, după ce a aflat abrupt că părinții l-au dat unchilor să-l crească și că au păstrat-o doar pe soră-sa. Nu are nevoie de bani, nu cere nimic nimănui, nu vrea nimic de la nimeni. Doar să afle de ce i s-a întâmplat lui așa ceva. Nu cred însă că răspunsul ar mai putea să repare ceva.

Povestea lui s-ar putea să nu fie unică, dar este prima oară când se întâmplă atât de aproape de mine. Tot atât de aproape, o altă poveste, începută la fel, merge mai departe fără durere. Pentru că se poate și astfel.

Dănuț a fost al doilea copil într-o familie pentru care o gură în plus de hrănit era mai mult decât puteau duce părinții. Nu au găsit alternativă, într-un orășel prăfuit de provincie, în care fabrica de țigări s-a închis, iar tricotajele au încetat să mai fie o afacere. Așa că au plecat în Italia, la fel ca multe alte milioane de români fugăriți de sărăcie. Pe fată au lăsat-o în grija unui cumnat. Pe băiat – prea mic să priceapă ce se întâmplă – l-a luat o cumnată care nu putea avea copii. Mai târziu, când lucrurile în Italia au început să meargă, părinţii și-au luat fata cu ei și au dus-o la școală acolo. Dănuț a rămas în orașul prăfuit, care nu mai are fabrică de țigări și de tricotaje, ci doar mai multe mașini de Italia decât oameni.

Au trecut anii. Dănuț a crescut, a desenat mașini extraordinare și a visat cum câștigă cele mai tari concursuri de design auto din lume. Și-a petrecut vacanțele la ”unchii” și ”verișoara” din Italia, dar s-a întors de fiecare dată în in singura casă pe care știa că a avut-o. O vreme, a stat cu el și sora despre care știa că-i este verișoară. N-a fost ușor, nu s-au înțeles tocmai bine. Să fi fost cumva premoniție? Ori vocea sângelui să-i fi spus lui Dănuț că, dincolo de ceea ce el știe, se află un  alt adevăr?

Și iar au trecut ani, iar viața a mers mai departe, bune și cu rele. Până într-o zi, în care copilul unei rude  i-a aruncat în față lui Dănuț adevărul neștiut de el până atunci: că părinții l-au dat unchilor să-l crească și au plecat în Italia, dar au păstrat-o pe soră-sa mai mare. Cei care l-au crescut deciseseră de mult să îi spună adevărul, dar nu încă și în niciun caz astfel.

Ce a simțit atunci Dănuț nu știu și mi-e greu să-mi închipui. Avea 12 ani şi lumea lui se prăbuşise. Au încercat părinții – și cei biologici, și cei adoptivi – să-i explice băiatului  orice au crezut că poate fi explicat. Răspunsul a fost mereu același: ”Oana a rămas cu ei, pe mine m-au dat. De ce pe mine?”.

L-au apăsat întrebarea și greutatea răspunsului, părerea de rău, revolta, frustrarea, supărarea închisă în inima cât un pumn și stoarsă, luni de-a rândul, noaptea în pernă. L-au apăsat apoi insistențele tuturor să depășească momentul și să se bucure de viața pe care o are înainte și pe care și-o poate construi așa cum vrea. Apoi căldura și setea. O sete tot mai mare, de 5 litri pe zi, de se mirau toți cum intră atâta apă într-un lujer de băiat. A încetat mirarea când medicul a pus diagnosticul: diabet. Și insulină. Și multe restricții, pentru tot restul vieţii.  

La 15 ani, Dănuț trebuie să-și rescrie viața și încă nu știe s-o facă. Cinicii vor spune că nu e un capăt de țară ce i s-a întâmplat: are părinți (chiar două rânduri, s-ar spune), are din ce să-și facă un rost în viață, deștept este, nu a umblat cu băutură și țigări sau droguri, să învețe îi place… Sigur va ajunge departe. La General Motors, să deseneze mașini, că asta îi place. Sau la NASA chiar.

Dar asta-i ordinea pe care alții o pun în lucruri care-l privesc cât se poate de direct și foarte personal. Pentru el acum, singurele certitudini au rămas insulina și lista cu interdicții.

Sonia. Dată de părinți spre adopție, tot în familie. Avea mai bine de 16 ani cand a aflat de la mama adoptivă că adevărații părinți sunt alții decât cei care au crescut-o. Nu se îndoiește că părinţii biologici au iubit-o, în felul lor, dar nu le duce lipsa și nu simte că le-ar datora ceva. Acum are 22 de ani, este licențiată și încrezătoare în ea și în viitorul pe care îl are în față.

În mod ironic, Sonia și Dănuț au crescut la câteva blocuri distanță, poate chiar s-au jucat împreună, iar legătura dintre ei este un om important din viața mea. Apropierea nu a făcut însă ca și poveștile lor să se asemene până la capăt. Și mai aproape de mine, copii ai căror părinți au transformat casa în iad și cearta conjugală în război cu răniți au pășit peste amintiri, iar acum au vieți și familii minunate. Familii fără de care cardiopatia și ulcerul – răni cu care s-au întors de pe front – i-ar decima precum insecticidul pe broaște.

Aș vrea să spun că Dănuț va depăși momentul, că va fi mai tare decât depresia și decât boala. Dar degeaba o spun eu, dacă el nu crede asta. Nu știe că am scris aceste rânduri și este posibil să nu afle niciodată. Sper însă că, dacă o va face, să vadă în scrisoarea mea netrimisă o mână întinsă spre realitate, altfel decât cea care i-a schimbat atât de dramatic viața.