Dimineaţă devreme, din stratul de flori din faţa casei, mamaia strânge buruienile. De oboseală ori mai degrabă de bătrâneţe, încurcă florile cu paraziţii crescuţi generos după ultima ploaie. Luată la întrebări, nu mai ştie să fi rupt vreo floare şi întreabă – retoric – dacă nu cumva a venit altcineva să le rupă.
Aproape de prânz, tot în faţa casei, copilul adună iarbă pentru pui. Mamaia îl vede şi îl ia la rost:
– Nu mai rupe, măi, iarba! O doare şi pe ea…
– Dar pe florile alea, de dimineaţă, nu le-a durut, mamaie?
Mamaia nu a mai răspuns, aşa cum nici el nu a mai spus ceva despre durerea ierbii.
Pot să stau liniştită: încet – încet, descoperă singur lucruri pe care alţii le învaţă în ani întregi. Cum ar fi, spre exemplu, modul în care să eviţi cu diplomaţie un răspuns dificil.
Oare de ce, atunci când creştem, uităm tot ce am descoperit cât eram copii?
hahaha super tare postarea
ha ha ha ha, ce a mai întors-o genialul tău 🙂