Vine o vreme în viața fiecărui om când se gândește foarte serios la rostul vieții și al morții. Ideile despre viață și moarte se conturează încă din copilărie, iar unora le este foarte clar încă de atunci ce este viața și cum trebuie ea trăită.
– Mami, tăticul tău a murit de mult?
– Cu puțin înainte să te naști tu.
– Și câți ani avea?
– 58 de ani.
– … Îhîmm…. Și acum câți ani are?…
– Nu are mai mult decât atunci, dacă a murit. Când mori, nu mai împlinești alți ani pe lângă cei pe care îi ai deja.
– Dar ce se întâmplă?
– Nu se mai întâmplă nimic. Nu mai trăiești, nu mai respiri, nu mai vorbești, nu mai faci nimic.
– Doar te duci la cimitir… Și pe urma mergi sus în cer…
– … Da…
Un moment de gândire petrecut printre oameni sau, poate, cine știe, sus printre nori.
– Mami, eu vreau să trăiesc toată viața.
– Cum adică?
– Vreau să vorbesc, să respir, să cânt, să dansez, să colorez, să fac de toate, toată viața…
Am rămas întrebându-mă dacă a dat verbului ”a trăi” sensul pe care eu l-am perceput inițial. Nu știu ce-a fost în mintea micuțului, dar prima auzire este ceea ce mi s-a întipărit mai bine în minte.
Este oare posibil ca băiatul meu de nici șase ani să fi înțeles din viață ceea ce noi uităm în fiecare zi?
Prinde bine, din cand in cand, o astfel de infuzie de inocenta. 🙂
Genial raspuns! Asa este, noi, adultii uitam sa traim.