Am văzut pentru prima dată amândoi, la Muzeul Omului din Ploiești, o inimă umană în secțiune. (Sau poate mai văzusem la Antipa și n-am ținut minte…) Știm că inima este motorul care pompează sângele și care dă practic viață organismului, dar imaginea ei – așa mică și fragilă – este copleșitoare pentru un copil. Da, mami, e adevărată, e o inimă care a fost, la un moment dat, în pieptul unui om.
– Mami, dar nimeni nu poate să trăiască fără inimă, nu-i așa?
– Nu poate mami, nu are cum, pentru că…
– … știu eu de ce: pentru că nu poate să iubească fără inimă.
Câți dintre oameni mai văd în iubire primul lucru important în viață?
Și câți dintre oameni mai iubesc cu inima, nu cu capul?
