„Vacanta = timp de odihna acordat elevilor si studentilor la sfarsitul unui trimestru, semestru ori an de scoala”, spune DEX-ul. Sau poate este mai clar spus in „Dictionaru limbii romanesti” din 1939: „Timp cand scoalele si tribunalele stau inchise pentru odihna”.
Formularea s-a schimbat in timp, dar termenul in jurul careia a fost construita ramane: ODIHNA.
Un calcul simplu, dar numai teoretic
In vara lui 2015, copiii au vacanta din 19 iunie si pana in 14 septembrie, cu totul 88 de zile fara scoala.
Teoretic. Practic, si vacanta este un fel de scoala. Nu vad cum altfel s-ar putea numi cand, in scoala primara fiind, ai de facut 150 de probleme la matematica, cateva zeci de exercitii la limba romana. (Cate pot fi intr-o jumatate de manual, in cazul nostru?? Sa spunem 40 sau poate 50?)
Nu mai pun la socoteala lecturile obligatorii, pentru ca nu aici se concentreaza cel mai mare efort al copiilor. Unii citesc de placere, altii nu citesc oricum, astfel ca e putin probabil sa exceleze in vacanta.
Dupa un calcul simplu, ar rezulta ca tema de vacanta ar putea fi lichidata fara probleme facand cate doua-trei exercitii in fiecare luni, marti, miercuri, joi, vineri, sambata si duminica, adica zilnic.
Teoretic, se poate. Practic si realist, lucrurile stau altfel.
Vara, si parintii au concedii, de obicei cam doua saptamani. Si unii, si altii, asteapta odihna, si nu stresul temelor incepute de la prima ora a putinelor zile in care se nimereste sa fie toti acasa, impreuna. Cate dintre familii fac temele pe drum, in masina ori in avion, pe plaja ori pe creasta muntelui, ca sa fie siguri ca nu ies copiii din ritm? Ne odihnim sau ce? Personal, consider cele doua saptamani total pierdute pentru aceasta cauza.
Raman astfel in calcul doar 73 de zile, care inseamna o ratie de cel putin trei exercitii in fiecare zi de vacanta.
Dar este cineva care sa creada ca un copil obosit si satul de scoala va incepe sa lucreze din prima zi de vacanta? Ati vazut vreun copil al carui vis pentru prima zi de vacanta sa fie lectiile de care nu a stiut cum sa mai scape, in ultimele doua saptamani ale anului scolar?
Crede cineva ca un copil obosit dupa un an scolar cu experimente va lucra in fiecare zi a saptamanii? Serios, crede cineva?? Cel mai probabil vor trece inca cel putin doua saptamani pana cand se va apuca de treaba. Ca sa fie o data rotunda sa zicem 1 iulie, astfel ca mai scadem 12 zile.
Raman 61 de zile, cu trei exercitii sau chiar patru pe zi, ca sa fim siguri ca reusim. Ca timp de lucru, inseamna o ora sau poate mai mult, in raport de complexitate si de cat de lungi sunt cerintele de transcris.
Crede cineva ca poate fi tinut ritmul de lucru zilnic, fara vreo pauza sambata ori duminica? Sa le scadem si pe acelea cand orice zi de pauza inseamna mai multe teme zilnic, in perioada ramasa?
Cate zile de lucru raman efectiv si cate ore pe zi inseamna aceste teme? Sau poate ar fi mai potrivit sa intreb cate zile de vacanta au intr-adevar copiii?
Cand ceea ce castigi este de fapt esecul
„Lasati, doamna… Daca copilul dumneavoastra nu poate…”. Copilul meu poate, dar nu mai vrea, asa cum nici eu nu mai vreau sa accept al nu mai stiu catelea experiment facut cu educatia si cu viitorul copilului meu. Am experimentat clasa pregatitoare, manuale digitale folosite deloc intr-un an, programe noi si imposibil de stufoase, evaluari nationale fara finalitate.
AJUNGE!
Este adevarat ca vacanta copiilor nu inseamna vacanta si pentru profesori. Din cele 88 de zile ale vacantei de vara, pentru profesori sunt cu adevarat libere in jur de 40. Imi doresc sa se bucure cu adevarat de ele macar, daca alte satisfactii concrete statul roman nu le poate (nu vrea a le) oferi. Dar mai mult imi doresc un copil fericit, care sa devina un adult capabil sa isi aleaga singur cel mai bun drum in viata.
Cele mai frumoase amintiri din copilarie le am din vacantele de vara petrecute la bunici. Singurele dureri pe care mi le amintesc mi le-au provocat cazaturile din cires si tufele de zmeura. In niciun caz bataturile de la degetul mijlociu, de la prea multele ore de scris, desi de teme de vacanta nici eu n-am scapat vreodata. Aveam timp pentru toate: si pentru cires, si pentru zmeura, si pentru carti.
Sa nu imi vorbiti de exercitiul de vointa din partea copilului. El asteapta inca sa simta diferenta intre pauza de doua saptamani dintre semestre si „vacanta mare”. Sa citeasca Jules Verne si sa simta „odihna” din definita de dictionar a vacantei. Sa repete ce a invatat, dar se joace asa cum un copil de scoala primara ar trebui sa o faca inca. Sa fie relaxat si eliberat de stresul pe care orice deadline il provoaca si care nu are ce cauta inca in viata lui de copil.
Sa nu imi spuneti ca nu doresc performanta copilului meu. Dar nu vad la ce performanta il va duce repetarea la nesfarsit a tablei inmultirii ori calculul repetat al perimetrului unui cuboid. Nu am nevoie de un premiant capabil sa imi recite de la coada la cap teorema lui Pitagora, dar incapabil sa gaseasca o solutie practica la un interviu de angajare.
As fi avut sperante daca i s-ar fi explicat la scoala ca a fi bun crestin nu inseamna a da de pomana unui om in putere care nu vrea sa munceasca. Ori ca mesajul prin email este ce-a fost candva scrisoarea trimisa prin posta. Ori ca apa nu curge dintr-un vas fara capac rotit rapid la 360 de grade, asa cum am aflat la clubul de inginerie.
Mi-e clar insa unde imi impinge copilul, din punct de vedere emotional, acest sistem bolnav al educatiei. Iar singurul lucru care imi vine in minte cand spun asta este concluzia copilului dupa ultima zi de an scolar: „De acum, nu urasc doar scoala, ci si vacanta!”
Si nu, nu vreau sa il invat sa fenteze temele, materia, scoala. Are o singura viata, iar daca o va construi cu si prin compromisuri, mi-e ca intr-o zi il va fenta si ea.
Acest articol poate fi citit si AICI:
