Ce s-a văzut onlineLume multă și bună la Social Media for Parents anul acesta, așa cum mă așteptam dealtfel, atât specialiști în parenting – cum ar fi Otilia Mantelers, Urania Cremene sau ”Mămica Urbană” Ana Nicolescu -, dar și din Pr sau online – Oana Bulexa (de la agentia de PR The Practice), Alexandru Negrea ori Mihai Dragomirescu (Urbankid.ro). Asta ca să amintesc doar câțiva.
Nu am fost chiar în publicul țintă pentru unele dintre lucrurile discutate. Mai știu câte ceva despre creare de conținut, iar copilul meu a trecut de mult de vârsta alăptării. Chiar și așa, s-a vorbit bine și s-a vorbit la obiect. Nu voi intra acum în amănunte, pentru că înregistrarea poate fi văzută AICI.
Mi-a fost de folos totuși să aud ce fonturi sunt preferate acum în online, ce așteapta agențiile de PR de la blogurile de parenting, dar și că Facebook ar putea da curând ONG-urilor posibilitatea de a se promova mai mult prin pagini proprii.
Și totuși… Cu toate bunele intenții în organizarea evenimentului, am sentimentul că ceva lipsește din tot acest peisaj al blogurilor de parenting. Campaniile umanitare sunt extraordinare, dar îmi doresc de multe ori ca scopul unei campanii să fie dincolo de susținerea unui singur caz ori a unui produs mai mult sau mai puțin necesar copiilor noștri.
Poate văd asta din cauza faptului că nu am văzut vreodată în Obrăznicături o sursă de venit. Ori poate sunt doar reminiscențe ale celor aproape 20 de ani de jurnalism în care am scris în primul rând pentru că am crezut, nu pentru că am primit un salariu.
Ce lipsește?
Ce mi se pare că lipsește este implicarea în probleme majore ale lumii în care trăim și care ne afectează copiii mult mai mult decât un pampers care provoacă alergii. Lipsește, de exemplu, implicarea în educație și în mersul ei în școli.
Scriem pe bloguri de parenting pentru că suntem părinți. Scriem despre cum să nu punem presiune pe copii pentru rezultate școlare mai bune, uitând că principalul agresor s-ar putea să nu fim noi, ci școala însăși. Ce facem noi, bloggerii de parenting, pentru ca școala, la rândul ei, să nu ne agreseze emoțional copiii?
Vreau să cred că nu vom face asta atunci când va fi prea târziu. Să nu ne mai învățăm copiii doar cum să se descurce în cei 12 ani de școală doar ca să ia cu bine bacalaureatul și să plece apoi la studii în străinătate. Îmi doresc să îi învățăm să fie responsabili și să se implice pentru schimbarea acestei țări, nu a alteia. Dar pentru aceasta, trebuie să ne implicăm mai întâi.
