A doua zi de școală. Fără brambureala din prima zi, doar cu zăpăceala găsirii sălilor de clasă. Și cu sentimente amestecate.
”Când ești mic și nu poți fi lăsat singur, vin mami sau tati cu tine să te ducă în clasă. Pentru că ei sunt mari și se descurcă. Atunci de ce nu mai țin minte unde e clasa și se fâțâie în sus și în jos pe scări?
Cămașa și cravata au rămas acasă astăzi. Nu știu dacă fetelor le va plăcea tricoul cu guler… Asta până primim uniforme. Am primit în schimb o insignă pe care scrie mare ”Clasa zero C”. Nu putem intra în școală fără insignă. În sfârșit, am și eu legitimație de serviciu…
Îmi place doamna, are voce frumoasă. Și ne face să vorbim pe rând, fără să țipe la noi.”
Aș vrea să cred că îmi înțeleg copilul. Aș vrea să cred că pot ghici ce își dorește ori că măcar îl ajut să își dea seama singur ce vrea. Mi-e greu să cred că știe ce așteaptă de la școală. Știu însă ce aș vrea eu dacă aș fi în locul lui și aș fi suficient de matură să îmi dau seama.
Așadar, cu speranță, înainte!…
