Caut regulament pentru joaca de-a părinții

* O fetiță din clasa a doua și-a rupt o mână după ce a fost împinsă pe scări, de un coleg de școală. O alta, de la clasa pregătitoare, era să își spargă capul, după o întâmplare similară. Un elev în clasa a V-a a fost luat la palme de colegi pentru că i-a lovit cu ușa, din greșeală.

* O fetiță din grupa mijlocie a exclamat, încântată, după ce s-a întors în grupă, de la toaletă: ”Ce fericire! N-am rămas gravidă nici luna asta!”

* Un cadru didactic de la o școală bună a fost jignit și înjurat, în fața copiilor, de părintele unui elev căruia i s-a făcut observație pentru că a întârziat considerabil la prima oră de curs și a intrat în clasă fără să se scuze și să ceară permisiunea de a se așeza. Directorul școlii a primit telefoane de amenințare acasă, din cauza aceluiași incident.

Sunt întâmplări care mi-au fost povestite de prieteni-părinți ori de cadre didactice. Întâmplări din școală, pe care – am putea spune, la prima vedere – le putem preveni printr-un regulament mai drastic ori printr-o supraveghere mai atentă. Răspunderea pentru ceea ce se întâmplă copiilor în orele petrecute la școală revine cadrelor didactice, nu? Dar responsabilitatea părinților unde este?

Am zâmbit neîncrezătoare când, la grădiniță, mi s-a spus că principala problemă sunt părinții, nu copiii. Mi-a înghețat zâmbetul când am auzit același lucru la ședința asociației de părinți din școală, ilustrat prin exemple pe care le credeam posibile doar în școli rău famate.

Mi-e greu să cred că un nou regulament școlar – pe care Ministerul Educației îl promite în două săptămâni, iar directorii de școală îl așteaptă nici nu mai știu de când – pune total ordine în lucruri. (Între noi fie vorba, noul regulament nu e total nou.) Regulile pentru copii și profesori sunt insuficiente atunci când principala responsabilitate pentru educația copiilor revine părinților, școala având mai ales sarcina învățării. Un regulament pe care părinții să și-l asume mi s-ar părea mult mai potrivit.

Un copil binecrescut se va purta bine atât în familie, cât și în afara ei, indepedent de regulamentul impus. Lăsat în voia lui, un copil violent rămâne violent pentru că este frustrat ori pentru că așa înțelege să se exprime, copiind modele din familie sau din mediul la care este expus. Cum va învăța un copil să îi respecte pe cei din jur, când, ca să-l lase fix la poarta școlii, tatăl său oprește mașina în mijlocul străzii și-i înjură cu sinceritate pe cei care îndrăznesc să-l claxoneze? Când primii care contestă regulile școlii sunt tatăl și mama copilului? Când timpul liber petrecut în familie este sinonim cu emisiunile de la Cartoon Network?

Cerem școlii să ne livreze copii educați, învățați, instruiți, dar nu știu câți dintre părinți își amintesc sensul expresiei ”cei șapte ani de-acasă”. Șapte ani în care un copil descoperă lumea, în primul rând prin ochii părinților lui. Ani în care află din familie care sunt limitele pe care el, copilul, trebuie să le respecte pentru a crește fericit și în siguranță. Acea siguranţă care face ca, peste ani, probleme de adult să nu-l arunce nici în carafa cu vin, nici în frigider, nici pe canapeaua psihologului și nici cu pumnii în falca vreunui curajos care îi spune adevărul în față.

Cerem penalizarea unui cadru didactic care bruschează un elev în timp ce acesta îl filmează cu telefonul, pentru a-l pune pe Youtube. Ne întrebăm însă ce știe despre respect sau autoritate un copil care, la 12 ani, se laudă la ore cu ce a filmat, în bar, cu ultimul lui model de iPhone. Sau unul care rămâne fără carnet de șofer, înainte de bac, pentru că e prins băut la volan? Cine-i de vină? Profesorul?

Facem reguli noi când nici pe cele vechi nu le respectăm, așa cum modificăm legi care oricum nu se aplică. Nu avem o problemă de procedură, ci una de autoritate și respect față de valori. Libertatea și democrația aduc nu doar dreptul de a face orice vrei, ci și obligația de a-l respecta pe cel de lângă tine. Ai dreptul de a fi liber cât timp nu-ți încalci obligația de a respecta drepturile celorlalți.
Am fost toți copii, așa că știm ce înseamnă şi copilăria, și adolescența. Creșterea copilului însă – ori, mai nou, parentingul – este o știință pe care nu toți o au în sânge, e clar, iar unii nici nu se gândesc că ar fi necesar să o învețe. Aș spune chiar, dacă n-ar fi o încălcare a drepturilor umane, că ar fi recomandabil ca unora să li se interzică să aibă copii, câtă vreme produsul împreunării lor este aruncat în lume cu aceeași responsabilitate cu care alegi un model nou de pantofi, doar pentru că e în trend.
Pentru părinții aceștia aș face eu un regulament. Pentru ei, contribuția obligatorie nu ar trebui să fie în bani de amendă pentru năzbâtiile progeniturii, ci în ore petrecute împreună cu aceasta, sub supraveghere și cu teme de făcut pentru construirea şi apoi consolidarea relației părinte-copil.
Să văd atunci dacă pricep că a crește un copil nu e o joacă, nici măcar atunci când te joci cu el. Și că, joc dacă ar fi, tot ar avea niște reguli pe care e musai să le respecte.